În timp ce așteptăm avanpremiera din 31 octombrie, iată un interviu cu regizorul Visky Andrej.
Ai studiat actoria la Cluj, apoi regia la Universitatea Yale, ca masterand. La nivelul studiilor am putea spune, deci, că ai schimbat la moment un dat specializarea și continentul. Ce te-a atras la universitatea americană? Actor fiind, cum și de ce te-ai orientat spre regie?
Universitatea Yale a oferit pentru studenții secției de regie un curriculum în care un rol foarte important revenea practicii, dobândirii experiențelor în mod direct. Există foarte puține universități unde regizori tineri să primească spațiu, buget și actori, respectiv libertate și încurajare pentru a încerca practic orice – în acest sens nu a fost o alegere grea. Mi-a plăcut în descrierea universității că se autodefinește ca o comunitate creativă, ca un conservator, unde diferitele profesii din cadrul artelor teatrale nu sunt izolate, ci stau aproape una de cealaltă și se inspiră reciproc.
Am descoperit destul de târziu faptul că mă interesează regia. Pe la sfârșitul anului trei mi-am dat seama că nu pot învinge anumite obstacole interioare ca actor. Foarte rar mă simțeam cu adevărat liber pe scenă. De cele mai multe ori mă vedeam din exterior și încercam să fiu creativ în mod conștient. Ca să fiu scurt, am simțit că lucrurile care mă împiedică în munca de actor, pot fi valoroase dacă încep să particip în procesul de creație în partea cealaltă.
Care sunt diferențele învățământului teatral de la Yale față de cel de acasă, conform experienței tale?
Aș putea să scriu pagini întregi despre asta (am și scris pentru numărul din ianuarie 2016 al revistei Színház, dacă cineva ar fi interesat), fiindcă diferă foarte mult de experiențele mele de aici. O universitate americană are la bază alte resurse materiale, dar aceasta este o diferență poate mai puțin interesantă. Interesant este, de exemplu, că relația dintre profesori și studenți e parcă mai colegială. Profesorii sunt prezenți la curs ca participanți, cercetători. Studenții trebuie să vorbească și să activeze foarte mult. Există cursuri care practic sunt ținute de ei. E un loc mai deschis și cu mai multă curiozitate din punct de vedere profesional, nu există acea închistare care se simte adesea în cultura noastră.
Povestește-mi puțin despre relația dintre regizorul și actorul din tine! Se înțeleg bine în oglinda montărilor tale de până acum? Se ajută reciproc?
Se ajută, se ajută. Trăiesc într-o interdependență reciprocă și mie îmi place această reciprocitate în munca mea. În ceea ce privește partea mea, cred că e important să-l pot inspira pe actor, să-i lărgesc limitele, să-l conduc de-a lungul procesului de creație îm zone unde n-a fost încă. Dincolo de instrumentele lui, dincolo de lucrurile confortabile – așa pot și eu să fac noi descoperiri în legătură cu spectacolul și povestea respectivă.
Între cele două etape mai sus amintite ale studiior tale, împreună cu foștii tăi colegi ați înființat trupa Váróterem Projekt. Care este primul adjectiv care îți vine în minte în legătură cu acea perioadă? Care este cea mai plăcută amintire?
Să fie un substantiv și un adjectiv, bine? Căratul boem. Am cărat foarte multe, poate nu doar în sensul concret al cuvântului. Am foarte multe amintiri plăcute, dar nu știu când am râs cu atâta poftă ca în ziua în care a trebuit să ducem la etajul doi al Fabricii de Pensule un rulou imens de linoleum. Cred că am avut plăcerea să îndeplinesc această nobilă misiune cu Levi (Imecs-Magdó Levente, liderul trupei, nota redactorului). Există puține sentimente mai plăcute decât atunci când ești împotmolit în scara unei fabrici comuniste, cu un obiect atât de greu încât ești nevoit să plângi și să râzi în același timp, pentru că nu ai putere să-l ridici. Să mă folosesc de un joc de cuvinte de la sine înțeles: a fost un sentiment înălțător când n-am putut înălța linoleumul.
Îmi amintesc că la plecarea ta în America ai fost obligat să semnezi un contract, în care scria că te vei întoarce și vei „sluji” mai departe trupa Váróterem. Din fericire (și spre norocul tău) te-ai ținut de cuvânt. Chiar acum au loc repetițiile celui mai nou spectacol al trupei, cu titlul de lucru Transhuman. Spune-mi, ce te interesează cel mai mult în acest proiect?
Mă interesează tehnologia, întrebarea: de ce se face, de ce se inventează ceva și cum ne schimbă acel ceva în cele mai neașteptate feluri? Mă interesează relația lumilor virtuale cu sufletul omenesc, mă interesează lumile care există doar în capul nostru, și care de multe ori sunt mult mai reale și importante ca lucrurile ce ne înconjoară.
Ce părere ai despre traseul (evoluția?) trupei din perioada în care erai în America?
A fost bine de văzut că a evoluat foarte mult: și ca instituție și din punct de vedere artistic. Spectacolele montate de atunci le consider radicale, în căutarea unor noi forme, deschise – toate sunt experiențe teatrale greu de găsit în teatrele de stat. Tinerii regizori, care au început să lucreze cu trupa, au adus energii pozitive și cred că și actorii au furat între timp de ici-colo multe lucruri în recuzita lor profesională. Însă faptul că unei trupe asemănătoare din America i-ar fi mult mai ușor să-și câștige existența, a însemnat pentru mine o descoperire amară.
Îți dorești să lucrezi din nou ca actor? Eventual ai în plan un asemenea proiect?
Deocamdată nu. E cert că sunt mult mai deschis spre astfel de aventuri decât înainte cu câțiva ani. Atunci am simțit că nu voi mai păși niciodată pe scenă. În mod paradoxal, când lași în urmă ceva, capeți mai multă libertate în legătură cu acel lucru. În America am fost pe scenă de câteva ori, a fost o experiență bună – nu am simțit că trebui să demonstrez ceva cuiva, am putut să dau frâu liber clovnului din mine (am fost clovn în două spectacole diferite).
Interviu realizat și tradus de Bertóti Johanna
